Credinţa în existenţa lui
Dumnezau este strâns legată de credinţa în existenţa propriului nostru suflet,
ca parte a universului spiritual. Pentru un suflet binecredincios, existenţa
lui Dumnezeu este tot atât de evidentă ca şi propria-i existenţă.
Fiecare gând, bun sau rău,
fiecare dorinţă, intenţie şi cuvânt sau faptă fac să se producă anumite
schimbări în inimă: spre linişte sau spre nelinişte, spre bucurie sau spre
întristare, acestea toate fiind determinate de acţiunea pe care o exercită
asupra inimii Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Cel care se reflectă într-un
suflet binecredincios, întocmai ca Soarele într-un strop de apă. Cu cât este
mai curată picătura, cu atât mai bună şi mai desluşită este imaginea
reflectată; cu cât este mai tulbure, cu atât este mai neclară, iar atunci când
sufletul se află într-o stare de necurăţie şi întunecare extreme, nu se mai
reflectă nimic, sufletul rămânând cufundat în beznă duhovnicească şi în totală
insensibilitate.
Un asemenea om are ochi,
dar nu vede, are urechi, dar nu aude. Domnul Dumnezeu mai poate fi, în raport
cu sufletul nostru, precum aerul faţă de mercurul termometrului, cu singura
deosebire că dilatarea sau contracţia, urcarea sau coborârea mercurului se
produc în urma schimbărilor din atmosferă, iar în cazul nostru Dumnezeu rămâne
neschimbat, etern, mereu bun şi drept.
Dar sufletul se schimbă în
raporturile cu Dumnezeu, suportă mutaţii în sine însuşi, în sensul că atunci
când se apropie de Dumnezeu cu credinţă şi cu fapte bune capătă îndată
amploare, dobândeşte pacea inimii, după cum atunci când se îndepărtează de
Dumnezeu, prin puţină credinţă, neîncredere în adevărul dumnezeiesc şi prin
fărădelege, se chirceşte îndată, suferă de nelinişte şi apăsare.
(Sfântul Ioan de
Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu