Dumnezeu se reflectă în sufletul credincios ca soarele într-o picătură de apă

Credinţa în existenţa lui Dumnezau este strâns legată de credinţa în existenţa propriului nostru suflet, ca parte a universului spiritual. Pentru un suflet binecredincios, existenţa lui Dumnezeu este tot atât de evidentă ca şi propria-i existenţă.

Fiecare gând, bun sau rău, fiecare dorinţă, intenţie şi cuvânt sau faptă fac să se producă anumite schimbări în inimă: spre linişte sau spre nelinişte, spre bucurie sau spre întristare, acestea toate fiind determinate de acţiunea pe care o exercită asupra inimii Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Cel care se reflectă într-un suflet binecredincios, întocmai ca Soarele într-un strop de apă. Cu cât este mai curată picătura, cu atât mai bună şi mai desluşită este imaginea reflectată; cu cât este mai tulbure, cu atât este mai neclară, iar atunci când sufletul se află într-o stare de necurăţie şi întunecare extreme, nu se mai reflectă nimic, sufletul rămânând cufundat în beznă duhovnicească şi în totală insensibilitate.

Un asemenea om are ochi, dar nu vede, are urechi, dar nu aude. Domnul Dumnezeu mai poate fi, în raport cu sufletul nostru, precum aerul faţă de mercurul termometrului, cu singura deosebire că dilatarea sau contracţia, urcarea sau coborârea mercurului se produc în urma schimbărilor din atmosferă, iar în cazul nostru Dumnezeu rămâne neschimbat, etern, mereu bun şi drept.

Dar sufletul se schimbă în raporturile cu Dumnezeu, suportă mutaţii în sine însuşi, în sensul că atunci când se apropie de Dumnezeu cu credinţă şi cu fapte bune capătă îndată amploare, dobândeşte pacea inimii, după cum atunci când se îndepărtează de Dumnezeu, prin puţină credinţă, neîncredere în adevărul dumnezeiesc şi prin fărădelege, se chirceşte îndată, suferă de nelinişte şi apăsare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos) 

Isus a Inviat!!!

Mormântul gol şi învierea lui Hristos reprezintă pentru conştiinţa multor oameni o provocare maximă – de ex. Ioan 20, 11 – Ioan 21. Unele din cauzele principale pentru aceasta sunt: experienţa de fundamentală conform căreia oamenii trebuie să moară, precum şi tendinţa uşor de înţeles de a suprima lucrurile care depăşesc înţelegerea noastră, dar şi concepţiile despre viaţă, rigide şi unilateral materialiste, care încă se învaţă în şcoli.

Cu toate acestea există voci, provenind chiar din rândurile exegeţilor dialectici, cu o gândire uneori de-a dreptul materialistă, care constată că relatările despre înviere sunt cel mai bine susţinute prin mărturii dintre toate relatările pre-creştine, mai bine documentate decât alte povestiri despre viaţa lui Iisus. Este vorba deci de relatări care dovedesc apariţia lui Hristos în diferite locuri, sub un chip nou, nu întotdeauna uşor de recunoscut imediat şi fără echivoc, prezentând unele însuşiri noi, dar totuşi vizibil pentru ochiul muritorilor.

De fapt ar trebui să rezulte de aici să ne conformăm prezentării biblice care presupune procese de transformare reale în corpul neînsufleţit –spiritualizat încă din timpul vieţii – al lui Iisus şi/sau în „trupul” Lui de după moarte (aşa-numitele „duhuri” sunt în mod normal invizibile. Stările de conştiinţă dezintegrate în procesul evoluţiei umane şi-ar putea pierde individualitatea: ruperea este înţelesul literal al cuvântului „păcat”. Aceasta era şi o rupere a omului de Dumnezeu Tatăl. Astfel corpul, partea cea mai neînsemnată a omului, a putut fi acceptată între celelalte domenii ale fiinţei lui Hristos. Cf. în capitolul precedent „şi mormântul era gol”.
„’Eu voi strica Templul acesta, făcut de mîni omeneşti, şi în trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mîni omeneşti.’, dar el vorbea de templul trupului Său.": După înălţarea fiinţei (înălţare presupusă a avea loc la toţi cei care mor) spre alte sfere, respectiv în sferele cele mai profunde ale fiinţei (vezi şi ultimul capitol) ar putea urma – dat fiind că în lipsa însuşirilor individualizante totul este supus sufletului – o „re-creere” a tuturor nivelelor/laturilor unei persoane, inclusiv a unui trup concret – fără aspecte „inconştiente”.
Şi conform concepţiei antroposofice (R. Steiner) trupul înviat al lui Hristos este re-creat ca „nou Adam" - 1. Corinteni. 15:45-47 – şi există de atunci în toţi oamenii ca posibilitate de dezvoltare (aşa-numitul „corp-fantomă“). Învierea este considerată si în cercurile teosofice (A. Bailey) a adevărata re-creere. Oricât de inexactă ar fi uneori concepţia teosofică în unele dintre detalii, teologii creştini ar trebui să răspundă la întrebarea de ce atunci nu produc ei înşişi reprezentări de acest fel – sau eventual chiar mai corecte? – care să corespundă nevoilor unei culturi generale cuprinzătoare. Ezitarea unor teologi de a aborda serios sub orice formă subiectul învierii, nu satisface nici măcar acest criteriu al unei culturi generale solide.

Ar mai fi de menţionat aici că „trupul înviat”, ca parte reală/concretă a fiinţei nu poate fi considerat identic cu corpul aparent (Mayavirupa) cunoscut din literatura esoterică, prin care unii maeştrii yoga susţin că se pot face vizibili ca printr-o haină. În orice caz ele au în comun faptul că ambele arată supremaţia spiritului asupra materiei.
În acelaşi context pot fi văzute şi teoriile, formulate destul de nebulos de unii, despre „corpurile de luminoase”. În acestea este vorba între altele despre ceea ce ia naştere atunci când nivelele superioare ale fiinţei umane se oglindesc în cele psihice. Aceasta formează o poartă prin care omul poate pătrunde în realităţile aflate deasupra psihicului, numite în ebraică şi „Merkabah” fără a-şi părăsi corpul. O contribuţie importantă la aceste teorii a adus-o Prof. J. J. Hurtak/ USA: „Cheile lui Enoch" şi „Evangheliile sinoptice” de la Zentrum d. Einheit (Centrul pentru Unitate) Schweibenalb, CH-3855 Brienz. A apărut o mişcare, liberă de limite organizatorice şi care nu aparţine vreunei secte, care urmăreşte un sprijin pentru oameni în această perioadă de trecere, prin folosirea unor energii spirituale, numită de ei „energie luminoasă. Desigur, tentaţia e mare să credem că una sau alta din technicile noi va aduce, ea singură, în sfârşit rezultatul mult dorit –„înălţarea”. În realitate pentru un progres spiritual este întotdeauna nevoie de o dezvoltare integrală, de o maturizare a caracterului. Vezi şi capitolul următor.

Reprezentările despre reincarnare întâlnite în cele mai diverse religii, precum şi în alte tipuri de formulări , văzută ca re-întruparea sufletului într-un corp nou ar fi o „octavă” mai profundă si mai imperfectă a noii Învieri, şi deci nu identice cu aceasta. Teoriile/ Învăţăturile despre o pre-existenţă a sufletului înainte de concepţie, precum şi teoriile despre re-întrupare erau foarte răspândite, după părerea lui Rufinus chiar generalizate, în perioada creştinismului timpuriu. Este totuşi interesant că nu s-a pus în continuare foarte mare accent pe acest aspect. Acest lucru nu se datorează numai faptului că oamenii ar trebui să se concentreze o vreme mai mult asupra vieţii pe pământ – cum susţine R.Steiner în scrierile sale –, după cum nici doar unor eventuale eforturilor ale unor papi avizi de putere de a-i face pe oameni şi mai dependenţi de Biserică prin convingerea că au o singură viată, după cum presupun alţi autori mistici. Putem găsi şi alte fenomene relevante în legătură cu acest lucru. Cel mai important este înrădăcinarea motivului învierii în oameni. Chiar dacă în practică această idee pare a fi „muzică a viitorului”, prin ea reincarnarea ar primi caracterul unui fenomen pe care Iisus l-a înfruntat. Hristos cel înviat nu a trebuit să se întrupeze din nou pentru a se putea arăta oamenilor. În ceea ce priveşte critica multor – nu a tuturor – grupări creştine la adresa învăţăturilor despre înviere trebuie admis că presupunerea existenţei unor legi rigide „spiritual-mecanice” care guvernează destinul, moartea şi reincarnarea, cel puţin în măsura în care sunt considerate un scop în sine, nu corespunde celor trăite de Hristos. Însă aceasta nu vrea să însemne că nu ar fi existat, sau nu ar exista încă posibilitatea reincarnării. Multe aşa-numite „experienţe ale reincarnării” trecute sau prezente nu trebuie minimalizate – chiar dacă nu toate aceste experienţe se bazează neapărat pe o reincarnare reală, ci adesea pe anumite alte elemente. Atâta doar că, în mediul creştin, atunci când ele apar, o fac sub forma unor cazuri izolate/speciale, cum ar fi de exemplu cel al Sfântului Ioan Botezătorul. În loc (ca El) să fi preluat rolul lui Ilie – cum s-a interpretat de cele mai multe ori – Iisus a spus că El este „cine este”. Acesta ar fi însă rolul unei fiinţe trimise din nou pe pământ pentru a înfăptui o misiune deosebită, pentru a-i ajuta pe oameni, şi nu cercul vicios al celor prinşi în ciclul naşterii şi vieţii. De asemenea, în domeniul misticii creştine - chiar şi acolo unde reincarnarea este acceptată ca fapt real (de ex la Lorber) -, este subliniată adesea însemnătatea mai mare a noilor căi de învăţare alternative. Într-o viaţă de om se poate învăţa extrem de mult. Reincarnarea în scopul purificării(catharsis) sau al progresului fiinţei, eventual cu asumarea unor noi misiuni în societate, ar trebui – după experienţe corespunzătoare – să-şi piardă vechiul caracter automatizat – acolo unde ea apare. Astfel de reprezentări perimate trebuie să fi fost motivul pentru care învăţăturile despre reincarnare erau deosebit de suspecte şi condamnabile în ochii creştinilor. La aceasta se adaugă şi faptul că Dumnezeu şi Hristos prezenţi în învăţăturile de altă origine despre reincarnare, nu erau luaţi în considerare. Aceasta însă nu înseamnă că ar fi în mod obiectiv admisibil ca toate fenomenele care provin azi în majoritate din alte religii să fie considerate de la bun ca nerelevante pentru creştini. În primul rând natura fizică, spirituală şi mentală a oamenilor este peste tot aceeaşi, iar de aici se poate – prin comparaţii – învăţa ceva, făra însă a cădea în greşeala egalitarianismului.

Despre efectele concepţiilor rigide despre Karma şi reincarnare am scris în capitolul precedent, „Răstignirea”.

Astăzi se poate observa în multe cazuri cum oameni cu personalităţi marcante ajunşi la maturitate nu seamănă deloc fizic cu părinţii lor. Uneori aceştia par a fi imprimat - într-un grad mai mare decât se întâmplă de obicei - corpului lor din prezent aspectul avut într-o viaţă anterioară, chiar într-o altă cultură. Acest fapt ar putea fi legat de o intensificare a importanţei acordate fiinţei spiritual-mentale în comparaţie cu importanţa legăturilor de familie şi genetice. În aceasta R. Steiner vede o posibilă conexiune cu opera/ influenţa lui Hristos.

În ciuda acestui fenomen nu există nici un motiv să vedem în influenţa lui Hristos o accentuare unilaterală a aspectului spiritual-mental, ci pe termen lung mai degrabă un impuls de a rafina ambele aspecte şi a reface armonia între ele. Intelectul/Spiritul, sufletul şi corpul trebuie să se armonizeze (ceea ce azi cu siguranţa nu este cazul întotdeauna). Tocmai drumul spre Înviere nu trebuie interpretat ori asumat doar prin muncă spirituală aşa-zisă „necorporală“, ci prin acceptarea ideii de transformare a corporalului în spiritual şi a spiritualului în corporal – drumul începe abia dincolo de interpretările intelectuale unilaterale. Cf., de ex. Luca 24:36-43.
O ideologie a anihilării individualităţii popoarelor înt-o omenire uniformă este tot atât de străină de acest impuls, pe cât de străină este şi ideologia unei rase superioare discriminatoare. Există părţi şi există întregul. Desigur asta poate suna ca ceva de la sine înţeles, dar din păcate azi nimic nu mai este de la sine înţeles, totul trebuie conştient prelucrat.

Motto-ul lui Hristos este: "Iată, Eu fac toate lucrurile noi". Chiar dacă în fond el se adresează miezului individualităţii, unde omul nu este „nici evreu, nici grec...”, ci om, prin aceasta nu se face referire la vreo supra-conştiinţă umană generală, ci la ideea că Dumnezeu gândeşte, respectiv acţionează prin om ca individ. Pornind de la ceea ce este individual în fiecare, omul poate construi/crea noi comunităţi, care nu îşi au bazele în vechile legături de familie, de clasă socială, castă etc. Între aceste noi relaţii bazate pe spirit pot desigur să se păstreze şi cele „vechi”, eliberate însă de vechile constângeri şi devenite astfel relaţii liber alese.

În legătură cu observaţiile legate de acţionarea asupra întregii omeniri prin câmpuri de energie, făcute în capitolul despre răstignire, trebuie subliniat aici că după ce Hristos a trecut deja prin toate aceste stadii, ele sunt toate „prezente" simultan. Chiar dacă paşii lui Hristos, şi succesiunea lor sunt păstrate, o „re-trăire a răstignirii” este ceva diferit, după ce se prefigurează în ea impulsul învierii. Nu este de la sine înţeles faptul că, inclusiv în cazul unei imitări serioase, trebuie să intervină moartea fizică înainte ca „energia/puterea de înviere” să poată acţiona. Experienţele mistice confirmă acest fapt, puterea de înviere poate fi resimţită ca o forţă de atracţie aflată in spatele tuturor gesturior, chiar a celor mai simple.

Pe alt plan R. Steiner a considerat că tradiţia Paştelui funcţionează azi unitar; la aceasta s-au adăugat şi alte dezvăluiri, cum ar fi o „eterizare a sângelui”.
Şi ceea ce a fost elaborat de „Discipolii lui Iisus Hristos“ împreună cu el, are astăzi relevanţă.În acest context este interesant că există noi tendinţe care nu mai împărtăşesc presupunerea universală a iminenţei morţii corpului.

Filosoful şi maestrul yoga Aurobindo,după trecerea prin experienţa Nirvanei, a depus eforturi/ într-o direcţie asemănatoare, şi a căutat „să aducă în viaţa pământească energii supramentale”. Tovarăşa sa spirituală „Mama” Mira Alfassa reuşea prin această energie să străpungă acele straturi ale corpului/materiei fizice care încarcă gândirea şi care sunt legate de programele morţii. În acelaşi timp ea a trăit aceasta ca pe „acţionare asupra unui corp al omenirii”.  

R. Steiner a vorbit în alt fel despre verigi, respectiv „corpuri/întrupări” superioare, nou apărute ale fiinţei, aflate deasupra raţiunii şi care ar face posibilă apoi re-formarea conştientă a vechilor nivele emoţionale, a energiilor vitale eterice şi a nivelelor fizice ale fiinţei. El numeşte aceste verigi superioare ale fiinţei „Eu spiritual, spirit vital, om spiritual”. S-ar putea crea impresia că aceasta profeţie s-ar putea împlini abia într-un viitor îndepărtat. Dar o comparaţie cu dezvoltările contemporane arată că aceasta poate fi deja măcar şi parţial relevantă.

Şi în Budhismul esoteric aceste ”întrupări” superioare erau indicate cel puţin ca posibilităţi pentru Budha - „Dharmakaya, Sambhogyakaya, Nirmanakaya".

E drept că în cadrul acestor orientări diverse nu se cristalizează scopuri, metode sau rezultate propriu-zise. Ceea ce devine însă clar este că diferiţi oameni, independent unii de ceilalţi, abordează aceleaşi domenii, astfel că ele pot fi considerate reale.

Descriem aici si o altă experienţă din secolul nostru:Carl Welkisch, „Im Geistfeuer Gottes".(„În focul/flacăra spiritului lui Dumnezeu”). Acesta a fost un mistic creştin, care, fiind fizic extraordinar de sensibil, a simţit că are misiunea, confirmată prin viziuni, de a fi instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a transforma corpul omenesc. Dat fiind că adesea oamenii cu „misiuni” neobişnuite „divine” îşi închipuie că ei sunt singurii aleşi, pe când de fapt această „împărţire a misiunilor” de către Dumnezeu este mult mai complicată, ei vor fi uşor calificaţi drept „nebuni”. Dar cine este familiarizat cu natura experienţelor mistice, poate totuşi să îşi dea seama că aceste trăiri sunt de o reală importanţă, în ciuda posibilelor accente subiective, iar acest lucru este valabil şi în cazul lui Welkisch.

„Immortality", imortalitatea, este predicată mai ales în SUA de grupări speciale numite „cercuri vindecarea spirituală”. Se încearcă o terapie care să ne vindece de „închipuirile despre mortalitate”. De asemenea aceste grupări încearcă să contribuie la prelungirea reală a vieţii, o viaţă radiind de pozitivitate. Pentru aceasta se recurge la tehnici respiratorii numite „Rebirthing” (eng. „naştere din nou”) menite să contracareze trauma avută la naştere, precum şi la o alimentaţie sănătoasă.bbb

Chiar dacă în cazul acestor grupări Hristos este mai mult o noţiune marginală, şi pentru ei numele unor creştini sunt adevărate definiţii, cum ar fi de exemplu cel mormonei Annalee Skarin care a scris despre propriile experienţe privind de- şi rematerializarea corpului în contextul relaţiei ei spirituale cu Dumnezeu.

Alţii, în domeniul medicinei, cercetează metode hormonale care pot avea ca efect o anume întinerire. Şi în acestea se găsesc motive rezonabile, nu toate pot fi puse în seama megalomaniei.Cu toate acestea trebuie ţinut seama de faptul că, în spiritul lui Hristos, ar fi vorba de fiinţa umană ca întreg, şi nici într-un caz de un cult ar corporalului, care are în vedere doar viaţa trupului ca valoare unică şi supremă. El (Hristos) nu urmăreşte nici simpla re-vitalizare a unor celule, ci o tămăduire integrală a corpului – incluzând celulele, organele etc – şi a nivelelor spirituale ale omului. De asemenea ceeea ce e important pentru Hristos este libertatea de a trăi şi nu o constrângere la viaţă. Nu trebuie să generalizăm astfel de intenţii la toate orientările descrise mai sus, dar ele trebuie menţionate ca posibile surse de pericol pe calea aceasta dificilă.
Puterea de a învia, trăită cu Hristos care a folosit această putere în mod vizibil şi integral, pare a fi de fapt „fermentul” unei dezvoltări armonioase în această direcţie. Multe lucruri pe care El ni le-a dăruit în germene, nu sunt împlinite încă. De aceea este oportun să ne raportăm în mod conştient la El in aceste încercări.

„Învierea" nu mai este între timp doar o experienţă pur spirituală. Prin ea se poate reînnoi permanent totul în viaţă, idee pentru care o grupare neo-apocaliptică mai puţin cunoscută, şi anume„Lichtzentrum Bethanien" (Betania Centrul Luminii) din Sigriswill, Elveţia, în revista lor, „Lichtbote” („Solul Luminii”), au introdus termenul „Viaţă prin înviere”.

După „poarta îngustă” a crucii, urmează abundenţa. Iisus a spus în repetate rânduri că abia prin faptă calea Lui va deveni limpede. Doar înaintarea pe calea individuală a „urmării lui Hristos” ne pot ajuta să înţelegem acest pas ce duce mai departe. După cum am văzut acest drum nu este uniform, nici nu progresează uniform pentru a culmina într-un singur punct, ci se arată celor care-l urmează asemenea unei construirii sub îndrumarea lui Dumnezeu a unei clădiri imense, în care fiecare nouă piatră este clădită pe cea dinainte. Pietrele simbolizează capacităţile/calităţile fiinţei umane care supravieţuiesc clădirii. După cum primul om, conform diverselor scrieri sfinte, a fost creat perfect, tot aşa el poate prin trăirea comediilor respectiv a dramelor vieţii să re-înnoiască această perfecţiune, să devină „desăvârşit precum Tatăl ceresc”, promite Hristos oamenilor. Acest lucru nu este valabil doar pentru paşii cei mai uşori pe această cale, ci şi pentru pasul învierii – El nu a pus limite, şi nici nu a declarat că puterea de înţelegere a oamenilor din acele vremuri ar fi măsura înţelegerii umane dintotdeauna. El însuşi stabileşte noi măsuri, cf. expresia „Eu sunt...” în Evanghelii: „Eu sunt pâinea vieţii”, „Eu sunt Lumina lumii...”, „Eu sunt uşa”, „Eu sunt Păstorul cel bun” ba chiar „Eu sunt Învierea şi Viaţa”; iar cei ce cred „vor trăi (veşnic), chiar dacă ar muri acum” şi nu abia după Judecata de Apoi cum susţin anumite orientări religioase; „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, „Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul...voi sunteţi mlădiţele” , „Eu Sunt Impărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit in lume, ca să mărturisesc despre adevăr”. Hristos este acel EU SUNT în oameni, diferit de Eu-l egocentric obişnuit.

“Te iubesc cu o iubire veşnică.” (Ieremia 31:3)

Aceasta este ceea ce mi-a atins inima. Totdeauna mi-a fost uşor să cred că Dumnezeu iubeşte lumea şi că Isus iubeşte Biserica Sa, dar niciodată n-am văzut nici un motiv de ce El trebuie să mă
iubească pe mine. Explicaţia este destul de simplă când privesc la El şi nu la mine însumi. El este
iubire. Dragostea este chiar esenţa fiinţei Lui. Iubirea este atmosfera în care trăieşte El. El iubeşte
pentru că este viu. Iubirea Lui nu caută pe cel care merită, ci pe cel ce nu merită. De aceea El mă
iubeşte pe mine.
Isus lucrează cu noi în mod individual. Inima Lui este destul de largă, iubirea Lui destul de mare,
înţelepciunea Lui destul de înţelegătoare pentru a ne atinge personal pe fiecare. Isus mă cunoaşte pe
nume la fel cum cheamǎ stelele nenumărate după numele lor. El ştie experienţele mele. El
simpatizează cu mine în încercări şi ispite. Mă iubeşte ca şi cum aş fi singurul obiect al iubirii Sale.
Se îngrijeşte de mine ca şi cum n-ar mai fi altcineva de care să poarte de grijă. Eu Îi pot spune
despre necazurile mele şi El ascultă ca şi cum aş fi singurul care vin la El pentru ajutor. El îmi
rezolvă toate problemele vieţii ca şi cum eu aş fi singurul care am căzut în necaz. El este al meu ca
şi cum aş avea drepturi exclusive asupra Lui.
Această relaţie intimă şi personală nu-mi împiedică în nici un fel deplina mea libertate de alegere
şi acţiune. În fiecare dimineaţă aleg să primesc iubirea Sa. Eu aleg să-L iubesc şi să lucrez pentru El
în fiecare dimineaţă. În fiecare dimineaţă îi spun “iubirea Ta m-a găsit şi m-a cucerit; eu sunt al
Tău.” Am libertatea să-L părăsesc în orice moment, dar sunt ţinut de legături care nu se rup – firele
de mătase ale dragostei. Nu doresc să merg unde nu poate merge El împreună cu mine. Nu doresc să
fac nimic prin care să nu cooperez cu El. El mă guvernează cu un toiag de iubire; bucuria şi
farmecul vieţii se găsesc în strânsa unire cu Isus.
Ştii că Isus te iubeşte? Pierzi cel mai bun lucru din viaţă dacă inima ta nu păstrează cu sfinţenie
iubirea Sa. Aminteşte-ţi, El te iubeşte cum mă iubeşte şi pe mine.
„Văd lucruri minunate în Biblie; cel mai scump este acesta: Isus mă iubeşte.“
ISUS A TRǍIT PENTRU MINE
„Dă-mi să beau, i-a zis Isus.“ (Ioan 4:7)
Isus a luat aceeaşi fire pe care o am eu. A fost ispitit cu aceleaşi ispite pe care şi eu le-am
întâlnit. De bună voie s-a făcut pe Sine Însuşi tot aşa de dependent de o putere din afara Sa, după
cum şi eu sunt, pentru a rezista ispitei. El a demonstrat că este posibil pentru cineva, aşa de slab
cum sunt eu, să fie ascultător de voia sfântă a lui Dumnezeu, prin harul îmbelşugat pus la dispoziţia
noastră.
El a fost greşit înţeles, deşi a refuzat să aprobe cea mai mică abatere de la dreptate. Împotriva
egoismului şi păcatului, făţărniciei şi îndreptăţirii de sine, care caracterizau timpul Său, prin viaţa
Sa, Isus ne-a pus înainte legea sacrificiului de sine şi a iubirii pline de sacrificiu. El era ceea ce
învăţa pe alţii să fie.
El a trăit ca orice om. Obosea ca şi mine. Ca orice om, suferea de sete când mergea prin arşiţa
zilei. Dorea să doarmă pentru ca să-şi refacă puterile fizice după o zi de trudă, la fel cum şi eu
doresc. Avea trebuinţă de hrană pentru corpul Său la fel ca mine. În toate acestea, El se asemăna cu
mine. El era fratele meu în trup.
Totuşi, El era Fiul lui Dumnezeu, una cu Tatăl din veşnicie, prin care au fost create lumile şi prin
care se ţin toate lucrurile. Înainte de a veni în lumea noastră ca Fiu al omului, heruvimii şi serafimii
erau servii Săi voioşi, iar îngerii erau slujitorii voinţei Sale. El era cu Dumnezeu şi El era
Dumnezeu. El era în mijlocul gloriei împărăteşti a cerului. EL MĂ MÂNTUIEŞTE
Isus m-a iubit şi a murit pentru mine. Isus a înviat dintre morţi, S-a înălţat la cer şi trăieşte ca
Mântuitor personal al meu. În El eu am răscumpărarea şi iertarea păcatelor mele. Zi de zi am
părtăşie cu El, locuiesc cu El şi merg cu El. Recunosc prezenţa Sa cu mine şi depind de El, fiind
ţinut să nu comit nimic împotriva voinţei Sale. M-am supus Lui, am acceptat definitiv voia Sa în
toate lucrurile şi El îşi împlineşte promisiunile Lui faţă de mine. În bucuria şi mângâierea iubirii
Sale înaintez în fiecare zi.
Aceasta este ceea ce înţeleg eu când spun că El mă mântuieşte. Nu am ajuns încă în cer şi
depinde de alegerea mea de fiecare zi dacă voi intra sau nu pe porţi în cetate; dar ştiu că mă bucur
de binecuvântarea mântuirii prezente prin acceptarea lui Isus ca Domn al vieţii mele şi eu mă încred
în El clipă de clipă.
Am găsit că „nu e de ajuns să credem despre Hristos; trebuie să credem în El.” Diferenţa pare să
fie mică – o mică schimbare a unui cuvânt – dar este vitală. Pot crede despre Hristos cu mintea mea,
dar pentru a fi mântuit de El, trebuie să cred în El cu toată inima mea. Mi s-a dat asigurarea deplină
că ceea ce a promis, El poate să împlinească şi mă supun pe mine însumi pentru ca El să
împlinească lucrurile bune pe care le-a promis. Aceasta este temelia experienţei mele creştine.
Efortul meu este îndreptat nu să făptuiesc eu însumi, ci să nu împiedic pe Isus de a făptui.
Singura mea teamă este să nu cumva să pierd în vreun fel oarecare împreuna mea simţire cu El, căci
ştiu că atâta timp cât este menţinută, El se va îngriji de toate celelalte lucruri. El va lucra în mine “şi
voinţa şi înfăptuirea”, dacă spun din adâncul inimii mele: “Facă-se voia Ta!” Aceasta nu e o religie
sentimentală. Nu este o viaţă uşoară, egoistă şi plină de mulţumire de sine. Este un devotament
deplin, mergând şi făcând bine; “dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“. (Galateni 2:20).
Astfel m-a iubit Isus, a murit pentru mine şi mă mântuieşte. El te-a iubit şi a murit pentru tine.
  O, Tată al lui Isus, ajută-mă să mă apropii de Tine cu cea mai adâncă reverenţă, nu cu îngâmfare, nu cu teamă slugarnică, ci cu îndrăzneală sfântă.
Tu depăşeşti puterea mea de înţelegere, dar nu eşti prea departe pentru dragostea mea.
Tu ştii că Te iubesc mai mult decât orice, pentru că mai mult decât orice Tu eşti vrednic de adorare, eşti bun, desăvârşit.
Inima mea se topeşte de dragostea lui Isus, fratele meu, os din oasele mele, carne din carnea mea, căsătorit cu mine, mort pentru mine, înviat pentru mine; El e al meu iar eu sunt al Lui, s-a dăruit mie şi pentru mine; nu sunt niciodată mai mult al meu decât atunci când sunt al Lui, nu sunt niciodată mai pierdut faţă de mine însumi ca atunci când mă pierd în El; atunci îmi găsesc adevărata mea umanitate.
Însă dragostea mea e îngheţată şi rece, gheaţă şi zăpadă; fie ca dragostea Lui să mă încălzească, să-mi uşureze povara, să fie cerul meu; ea să se descopere şi mai mult pentru mine în toată autoritatea ei pentru ca dragostea mea pentru El să fie mai aprinsă şi mai strălucitoare. Valul puternic al dragostei Sale veşnice să acopere stâncile păcatului şi îngrijorării; apoi duhul meu să plutească deasupra acelor lucruri care altfel mi-ar fi distrus viaţa.
Fă-mă roditor ca să trăiesc pentru acea dragoste, caracterul meu să devină mai frumos în fiecare zi.
Dacă în mine se văd urme ale dragostei lui Hristos, fie ca El să lucreze în mine cu pensula Lui divină până când pictura va fi terminată iar eu voi fi o reproducere desăvârşită a Lui, Stăpânul meu.
O, Doamne Isuse, vino la mine; O, Duhule Sfânt, rămâi cu mine; O, Sfinte Tată, priveşte la mine cu îndurare din pricina preaiubitului Tău. Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era bolnav. - Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir, şi I-a şters picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnav era fratele ei. - Surorile au trimis la Isus să-i spună: "Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti, este bolnav." Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: "Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea." Şi Isus iubea pe Marta, şi pe sora ei, şi pe Lazăr. Deci, când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era; şi în urmă a zis ucenicilor: "Haidem să ne întoarcem în Iudea." "Învăţătorule", I-au zis ucenicii, "acum de curând căutau Iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudea?" Isus a răspuns: "Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia; dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumina în el." După aceste vorbe, le-a zis: "Lazăr, prietenul nostru, doarme: dar Mă duc să-l trezesc din somn." Ucenicii I-au zis: "Doamne, dacă doarme, are să se facă bine." Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn. Atunci Isus le-a spus pe faţă: "Lazăr a murit." "Şi mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să mergem la el." Atunci Toma, zis Geamăn, a zis celorlalţi ucenici: "Haidem să mergem şi noi să murim cu El!" Când a venit Isus, a aflat că Lazăr era de patru zile în mormânt. Şi, fiindcă Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii, Mulţi din Iudei veniseră la Marta şi Maria, ca să le mângâie pentru moartea fratelui lor. Când a auzit Marta că vine Isus, I-a ieşit înainte; iar Maria şedea în casă. Marta a zis lui Isus: "Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu." Isus i-a zis: "Fratele tău va învia." "Ştiu", I-a răspuns Marta, "că va învia la înviere, în ziua de apoi." Isus i-a zis: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?" "Da, Doamne", I-a zis ea, "cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume." După ce a spus aceste vorbe, s-a dus şi a chemat în taină pe sora sa Maria, şi i-a zis: "A venit Învăţătorul şi te cheamă." Maria, cum a auzit, s-a sculat iute, şi s-a dus la El. Căci Isus nu intrase încă în sat, ci era tot în locul unde Îl întâmpinase Marta. Iudeii, care erau cu Maria în casă şi o mângâiau, când au văzut-o sculându-se iute şi ieşind afară, au mers după ea, căci ziceau: "Se duce la mormânt, ca să plângă acolo." Maria, când a ajuns unde era Isus, şi L-a văzut, s-a aruncat la picioarele Lui, şi I-a zis: "Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu." Isus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe Iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui, şi S-a tulburat. Şi a zis: "Unde l-aţi pus?" "Doamne", I-au răspuns ei, "vino şi vezi." Isus plângea. Atunci Iudeii au zis: "Iată cât îl iubea de mult!" Şi unii din ei au zis: "El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?" Isus S-a înfiorat din nou în Sine, şi S-a dus la mormânt. Mormântul era o peşteră, la intrarea căreia era aşezată o piatră. "Daţi piatra la o parte", a zis Isus. Marta, sora mortului, I-a zis: "Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile." Isus i-a zis: "Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?" Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus, şi a zis: "Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis." După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: "Lazăre, vino afară!" Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză, şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: "Dezlegaţi-l, şi lăsaţi-l să meargă." Mulţi din Iudeii, care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la Farisei, şi le-au spus ce făcuse Isus. Atunci preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au adunat Soborul, şi au zis: "Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul." Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: "Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?" Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi. Din ziua aceea, au hotărât să-L omoare. De aceea Isus nu mai umbla pe faţă printre Iudei; ci a plecat de acolo în ţinutul de lângă pustie, într-o cetate numită Efraim; şi a rămas acolo împreună cu ucenicii Săi. Paştele Iudeilor erau aproape. Şi mulţi oameni din ţinutul acela s-au suit la Ierusalim, înainte de Paşte, ca să se curăţească. Ei căutau pe Isus, şi vorbeau unii cu alţii în Templu: "Ce credeţi? N-are să vină la praznic?" Iar preoţii cei mai de seamă şi Fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-L prindă.    

 Sper sa intelegeti ca Dumnezeu poate lucra prin diferite metode in viata noastra. Ascultati cum a lucrat Dumnezeu in viata acestui tanar.


Read more: http://utcrestin.blogspot.com/2010/10/marturia-lui-ravi-zacharias.html#ixzz1rrIPeVkI