duminică, 15 aprilie 2012

Isus a Inviat!!!


Mormântul gol şi învierea lui Hristos reprezintă pentru conştiinţa multor oameni o provocare maximă – de ex. Ioan 20, 11 – Ioan 21. Unele din cauzele principale pentru aceasta sunt: experienţa de fundamentală conform căreia oamenii trebuie să moară, precum şi tendinţa uşor de înţeles de a suprima lucrurile care depăşesc înţelegerea noastră, dar şi concepţiile despre viaţă, rigide şi unilateral materialiste, care încă se învaţă în şcoli.

Cu toate acestea există voci, provenind chiar din rândurile exegeţilor dialectici, cu o gândire uneori de-a dreptul materialistă, care constată că relatările despre înviere sunt cel mai bine susţinute prin mărturii dintre toate relatările pre-creştine, mai bine documentate decât alte povestiri despre viaţa lui Iisus. Este vorba deci de relatări care dovedesc apariţia lui Hristos în diferite locuri, sub un chip nou, nu întotdeauna uşor de recunoscut imediat şi fără echivoc, prezentând unele însuşiri noi, dar totuşi vizibil pentru ochiul muritorilor.
De fapt ar trebui să rezulte de aici să ne conformăm prezentării biblice care presupune procese de transformare reale în corpul neînsufleţit –spiritualizat încă din timpul vieţii – al lui Iisus şi/sau în „trupul” Lui de după moarte (aşa-numitele „duhuri” sunt în mod normal invizibile. Stările de conştiinţă dezintegrate în procesul evoluţiei umane şi-ar putea pierde individualitatea: ruperea este înţelesul literal al cuvântului „păcat”. Aceasta era şi o rupere a omului de Dumnezeu Tatăl. Astfel corpul, partea cea mai neînsemnată a omului, a putut fi acceptată între celelalte domenii ale fiinţei lui Hristos. Cf. în capitolul precedent „şi mormântul era gol”.
„’Eu voi strica Templul acesta, făcut de mîni omeneşti, şi în trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mîni omeneşti.’, dar el vorbea de templul trupului Său.": După înălţarea fiinţei (înălţare presupusă a avea loc la toţi cei care mor) spre alte sfere, respectiv în sferele cele mai profunde ale fiinţei (vezi şi ultimul capitol) ar putea urma – dat fiind că în lipsa însuşirilor individualizante totul este supus sufletului – o „re-creere” a tuturor nivelelor/laturilor unei persoane, inclusiv a unui trup concret – fără aspecte „inconştiente”.
Şi conform concepţiei antroposofice (R. Steiner) trupul înviat al lui Hristos este re-creat ca „nou Adam" - 1. Corinteni. 15:45-47 – şi există de atunci în toţi oamenii ca posibilitate de dezvoltare (aşa-numitul „corp-fantomă“). Învierea este considerată si în cercurile teosofice (A. Bailey) a adevărata re-creere. Oricât de inexactă ar fi uneori concepţia teosofică în unele dintre detalii, teologii creştini ar trebui să răspundă la întrebarea de ce atunci nu produc ei înşişi reprezentări de acest fel – sau eventual chiar mai corecte? – care să corespundă nevoilor unei culturi generale cuprinzătoare. Ezitarea unor teologi de a aborda serios sub orice formă subiectul învierii, nu satisface nici măcar acest criteriu al unei culturi generale solide.

Ar mai fi de menţionat aici că „trupul înviat”, ca parte reală/concretă a fiinţei nu poate fi considerat identic cu corpul aparent (Mayavirupa) cunoscut din literatura esoterică, prin care unii maeştrii yoga susţin că se pot face vizibili ca printr-o haină. În orice caz ele au în comun faptul că ambele arată supremaţia spiritului asupra materiei.
În acelaşi context pot fi văzute şi teoriile, formulate destul de nebulos de unii, despre „corpurile de luminoase”. În acestea este vorba între altele despre ceea ce ia naştere atunci când nivelele superioare ale fiinţei umane se oglindesc în cele psihice. Aceasta formează o poartă prin care omul poate pătrunde în realităţile aflate deasupra psihicului, numite în ebraică şi „Merkabah” fără a-şi părăsi corpul. O contribuţie importantă la aceste teorii a adus-o
 Prof. J. J. Hurtak/ USA: „Cheile lui Enoch" şi „Evangheliile sinoptice” de la Zentrum d. Einheit (Centrul pentru Unitate) Schweibenalb, CH-3855 Brienz. A apărut o mişcare, liberă de limite organizatorice şi care nu aparţine vreunei secte, care urmăreşte un sprijin pentru oameni în această perioadă de trecere, prin folosirea unor energii spirituale, numită de ei „energie luminoasă. Desigur, tentaţia e mare să credem că una sau alta din technicile noi va aduce, ea singură, în sfârşit rezultatul mult dorit –„înălţarea”. În realitate pentru un progres spiritual este întotdeauna nevoie de o dezvoltare integrală, de o maturizare a caracterului. Vezi şi capitolul următor.

Reprezentările despre reincarnare întâlnite în cele mai diverse religii, precum şi în alte tipuri de formulări , văzută ca re-întruparea sufletului într-un corp nou ar fi o „octavă” mai profundă si mai imperfectă a noii Învieri, şi deci nu identice cu aceasta. Teoriile/ Învăţăturile despre o pre-existenţă a sufletului înainte de concepţie, precum şi teoriile despre re-întrupare erau foarte răspândite, după părerea lui Rufinus chiar generalizate, în perioada creştinismului timpuriu. Este totuşi interesant că nu s-a pus în continuare foarte mare accent pe acest aspect. Acest lucru nu se datorează numai faptului că oamenii ar trebui să se concentreze o vreme mai mult asupra vieţii pe pământ – cum susţine R.Steiner în scrierile sale –, după cum nici doar unor eventuale eforturilor ale unor papi avizi de putere de a-i face pe oameni şi mai dependenţi de Biserică prin convingerea că au o singură viată, după cum presupun alţi autori mistici. Putem găsi şi alte fenomene relevante în legătură cu acest lucru. Cel mai important este înrădăcinarea motivului învierii în oameni. Chiar dacă în practică această idee pare a fi „muzică a viitorului”, prin ea reincarnarea ar primi caracterul unui fenomen pe care Iisus l-a înfruntat. Hristos cel înviat nu a trebuit să se întrupeze din nou pentru a se putea arăta oamenilor. În ceea ce priveşte critica multor – nu a tuturor – grupări creştine la adresa învăţăturilor despre înviere trebuie admis că presupunerea existenţei unor legi rigide „spiritual-mecanice” care guvernează destinul, moartea şi reincarnarea, cel puţin în măsura în care sunt considerate un scop în sine, nu corespunde celor trăite de Hristos. Însă aceasta nu vrea să însemne că nu ar fi existat, sau nu ar exista încă posibilitatea reincarnării. Multe aşa-numite „experienţe ale reincarnării” trecute sau prezente nu trebuie minimalizate – chiar dacă nu toate aceste experienţe se bazează neapărat pe o reincarnare reală, ci adesea pe anumite alte elemente. Atâta doar că, în mediul creştin, atunci când ele apar, o fac sub forma unor cazuri izolate/speciale, cum ar fi de exemplu cel al Sfântului Ioan Botezătorul. În loc (ca El) să fi preluat rolul lui Ilie – cum s-a interpretat de cele mai multe ori – Iisus a spus că El este „cine este”. Acesta ar fi însă rolul unei fiinţe trimise din nou pe pământ pentru a înfăptui o misiune deosebită, pentru a-i ajuta pe oameni, şi nu cercul vicios al celor prinşi în ciclul naşterii şi vieţii. De asemenea, în domeniul misticii creştine - chiar şi acolo unde reincarnarea este acceptată ca fapt real (de ex la Lorber) -, este subliniată adesea însemnătatea mai mare a noilor căi de învăţare alternative. Într-o viaţă de om se poate învăţa extrem de mult. Reincarnarea în scopul purificării(catharsis) sau al progresului fiinţei, eventual cu asumarea unor noi misiuni în societate, ar trebui – după experienţe corespunzătoare – să-şi piardă vechiul caracter automatizat – acolo unde ea apare. Astfel de reprezentări perimate trebuie să fi fost motivul pentru care învăţăturile despre reincarnare erau deosebit de suspecte şi condamnabile în ochii creştinilor. La aceasta se adaugă şi faptul că Dumnezeu şi Hristos prezenţi în învăţăturile de altă origine despre reincarnare, nu erau luaţi în considerare. Aceasta însă nu înseamnă că ar fi în mod obiectiv admisibil ca toate fenomenele care provin azi în majoritate din alte religii să fie considerate de la bun ca nerelevante pentru creştini. În primul rând natura fizică, spirituală şi mentală a oamenilor este peste tot aceeaşi, iar de aici se poate – prin comparaţii – învăţa ceva, făra însă a cădea în greşeala egalitarianismului.
Despre efectele concepţiilor rigide despre Karma şi reincarnare am scris în capitolul precedent, „Răstignirea”.
Astăzi se poate observa în multe cazuri cum oameni cu personalităţi marcante ajunşi la maturitate nu seamănă deloc fizic cu părinţii lor. Uneori aceştia par a fi imprimat - într-un grad mai mare decât se întâmplă de obicei - corpului lor din prezent aspectul avut într-o viaţă anterioară, chiar într-o altă cultură. Acest fapt ar putea fi legat de o intensificare a importanţei acordate fiinţei spiritual-mentale în comparaţie cu importanţa legăturilor de familie şi genetice. În aceasta R. Steiner vede o posibilă conexiune cu opera/ influenţa lui Hristos.

În ciuda acestui fenomen nu există nici un motiv să vedem în influenţa lui Hristos o accentuare unilaterală a aspectului spiritual-mental, ci pe termen lung mai degrabă un impuls de a rafina ambele aspecte şi a reface armonia între ele. Intelectul/Spiritul, sufletul şi corpul trebuie să se armonizeze (ceea ce azi cu siguranţa nu este cazul întotdeauna). Tocmai drumul spre Înviere nu trebuie interpretat ori asumat doar prin muncă spirituală aşa-zisă „necorporală“, ci prin acceptarea ideii de transformare a corporalului în spiritual şi a spiritualului în corporal – drumul începe abia dincolo de interpretările intelectuale unilaterale. Cf., de ex. Luca 24:36-43.
O ideologie a anihilării individualităţii popoarelor înt-o omenire uniformă este tot atât de străină de acest impuls, pe cât de străină este şi ideologia unei rase superioare discriminatoare. Există părţi şi există întregul. Desigur asta poate suna ca ceva de la sine înţeles, dar din păcate azi nimic nu mai este de la sine înţeles, totul trebuie conştient prelucrat.
Motto-ul lui Hristos este: "Iată, Eu fac toate lucrurile noi". Chiar dacă în fond el se adresează miezului individualităţii, unde omul nu este „nici evreu, nici grec...”, ci om, prin aceasta nu se face referire la vreo supra-conştiinţă umană generală, ci la ideea că Dumnezeu gândeşte, respectiv acţionează prin om ca individ. Pornind de la ceea ce este individual în fiecare, omul poate construi/crea noi comunităţi, care nu îşi au bazele în vechile legături de familie, de clasă socială, castă etc. Între aceste noi relaţii bazate pe spirit pot desigur să se păstreze şi cele „vechi”, eliberate însă de vechile constângeri şi devenite astfel relaţii liber alese.
În legătură cu observaţiile legate de acţionarea asupra întregii omeniri prin câmpuri de energie, făcute în capitolul despre răstignire, trebuie subliniat aici că după ce Hristos a trecut deja prin toate aceste stadii, ele sunt toate „prezente" simultan. Chiar dacă paşii lui Hristos, şi succesiunea lor sunt păstrate, o „re-trăire a răstignirii” este ceva diferit, după ce se prefigurează în ea impulsul învierii. Nu este de la sine înţeles faptul că, inclusiv în cazul unei imitări serioase, trebuie să intervină moartea fizică înainte ca „energia/puterea de înviere” să poată acţiona. Experienţele mistice confirmă acest fapt, puterea de înviere poate fi resimţită ca o forţă de atracţie aflată in spatele tuturor gesturior, chiar a celor mai simple.
Pe alt plan R. Steiner a considerat că tradiţia Paştelui funcţionează azi unitar; la aceasta s-au adăugat şi alte dezvăluiri, cum ar fi o „eterizare a sângelui”.
Şi ceea ce a fost elaborat de „Discipolii lui Iisus Hristos“ împreună cu el, are astăzi relevanţă.
În acest context este interesant că există noi tendinţe care nu mai împărtăşesc presupunerea universală a iminenţei morţii corpului.

Filosoful şi maestrul yoga Aurobindo,după trecerea prin experienţa Nirvanei, a depus eforturi/ într-o direcţie asemănatoare, şi a căutat „să aducă în viaţa pământească energii supramentale”. Tovarăşa sa spirituală „Mama” Mira Alfassa reuşea prin această energie să străpungă acele straturi ale corpului/materiei fizice care încarcă gândirea şi care sunt legate de programele morţii. În acelaşi timp ea a trăit aceasta ca pe „acţionare asupra unui corp al omenirii”.  

R. Steiner a vorbit în alt fel despre verigi, respectiv „corpuri/întrupări” superioare, nou apărute ale fiinţei, aflate deasupra raţiunii şi care ar face posibilă apoi re-formarea conştientă a vechilor nivele emoţionale, a energiilor vitale eterice şi a nivelelor fizice ale fiinţei. El numeşte aceste verigi superioare ale fiinţei „Eu spiritual, spirit vital, om spiritual”. S-ar putea crea impresia că aceasta profeţie s-ar putea împlini abia într-un viitor îndepărtat. Dar o comparaţie cu dezvoltările contemporane arată că aceasta poate fi deja măcar şi parţial relevantă.
Şi în Budhismul esoteric aceste ”întrupări” superioare erau indicate cel puţin ca posibilităţi pentru Budha - „Dharmakaya, Sambhogyakaya, Nirmanakaya".
E drept că în cadrul acestor orientări diverse nu se cristalizează scopuri, metode sau rezultate propriu-zise. Ceea ce devine însă clar este că diferiţi oameni, independent unii de ceilalţi, abordează aceleaşi domenii, astfel că ele pot fi considerate reale.

Descriem aici si o altă experienţă din secolul nostru:Carl Welkisch, „Im Geistfeuer Gottes".(„În focul/flacăra spiritului lui Dumnezeu”). Acesta a fost un mistic creştin, care, fiind fizic extraordinar de sensibil, a simţit că are misiunea, confirmată prin viziuni, de a fi instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a transforma corpul omenesc. Dat fiind că adesea oamenii cu „misiuni” neobişnuite „divine” îşi închipuie că ei sunt singurii aleşi, pe când de fapt această „împărţire a misiunilor” de către Dumnezeu este mult mai complicată, ei vor fi uşor calificaţi drept „nebuni”. Dar cine este familiarizat cu natura experienţelor mistice, poate totuşi să îşi dea seama că aceste trăiri sunt de o reală importanţă, în ciuda posibilelor accente subiective, iar acest lucru este valabil şi în cazul lui Welkisch.

„Immortality", imortalitatea, este predicată mai ales în SUA de grupări speciale numite „cercuri vindecarea spirituală”. Se încearcă o terapie care să ne vindece de „închipuirile despre mortalitate”. De asemenea aceste grupări încearcă să contribuie la prelungirea reală a vieţii, o viaţă radiind de pozitivitate. Pentru aceasta se recurge la tehnici respiratorii numite „Rebirthing” (eng. „naştere din nou”) menite să contracareze trauma avută la naştere, precum şi la o alimentaţie sănătoasă.bbb

Chiar dacă în cazul acestor grupări Hristos este mai mult o noţiune marginală, şi pentru ei numele unor creştini sunt adevărate definiţii, cum ar fi de exemplu cel mormonei Annalee Skarin care a scris despre propriile experienţe privind de- şi rematerializarea corpului în contextul relaţiei ei spirituale cu Dumnezeu.
Alţii, în domeniul medicinei, cercetează metode hormonale care pot avea ca efect o anume întinerire. Şi în acestea se găsesc motive rezonabile, nu toate pot fi puse în seama megalomaniei.Cu toate acestea trebuie ţinut seama de faptul că, în spiritul lui Hristos, ar fi vorba de fiinţa umană ca întreg, şi nici într-un caz de un cult ar corporalului, care are în vedere doar viaţa trupului ca valoare unică şi supremă. El (Hristos) nu urmăreşte nici simpla re-vitalizare a unor celule, ci o tămăduire integrală a corpului – incluzând celulele, organele etc – şi a nivelelor spirituale ale omului. De asemenea ceeea ce e important pentru Hristos este libertatea de a trăi şi nu o constrângere la viaţă. Nu trebuie să generalizăm astfel de intenţii la toate orientările descrise mai sus, dar ele trebuie menţionate ca posibile surse de pericol pe calea aceasta dificilă.
Puterea de a învia, trăită cu Hristos care a folosit această putere în mod vizibil şi integral, pare a fi de fapt „fermentul” unei dezvoltări armonioase în această direcţie. Multe lucruri pe care El ni le-a dăruit în germene, nu sunt împlinite încă. De aceea este oportun să ne raportăm în mod conştient la El in aceste încercări.

„Învierea" nu mai este între timp doar o experienţă pur spirituală. Prin ea se poate reînnoi permanent totul în viaţă, idee pentru care o grupare neo-apocaliptică mai puţin cunoscută, şi anume„Lichtzentrum Bethanien" (Betania Centrul Luminii) din Sigriswill, Elveţia, în revista lor, „Lichtbote” („Solul Luminii”), au introdus termenul „Viaţă prin înviere”.

După „poarta îngustă” a crucii, urmează abundenţa. Iisus a spus în repetate rânduri că abia prin faptă calea Lui va deveni limpede. Doar înaintarea pe calea individuală a „urmării lui Hristos” ne pot ajuta să înţelegem acest pas ce duce mai departe. După cum am văzut acest drum nu este uniform, nici nu progresează uniform pentru a culmina într-un singur punct, ci se arată celor care-l urmează asemenea unei construirii sub îndrumarea lui Dumnezeu a unei clădiri imense, în care fiecare nouă piatră este clădită pe cea dinainte. Pietrele simbolizează capacităţile/calităţile fiinţei umane care supravieţuiesc clădirii. După cum primul om, conform diverselor scrieri sfinte, a fost creat perfect, tot aşa el poate prin trăirea comediilor respectiv a dramelor vieţii să re-înnoiască această perfecţiune, să devină „desăvârşit precum Tatăl ceresc”, promite Hristos oamenilor. Acest lucru nu este valabil doar pentru paşii cei mai uşori pe această cale, ci şi pentru pasul învierii – El nu a pus limite, şi nici nu a declarat că puterea de înţelegere a oamenilor din acele vremuri ar fi măsura înţelegerii umane dintotdeauna. El însuşi stabileşte noi măsuri, cf. expresia „Eu sunt...” în Evanghelii: „Eu sunt pâinea vieţii”, „Eu sunt Lumina lumii...”, „Eu sunt uşa”, „Eu sunt Păstorul cel bun” ba chiar „Eu sunt Învierea şi Viaţa”; iar cei ce cred „vor trăi (veşnic), chiar dacă ar muri acum” şi nu abia după Judecata de Apoi cum susţin anumite orientări religioase; „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, „Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul...voi sunteţi mlădiţele” , „Eu Sunt Impărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit in lume, ca să mărturisesc despre adevăr”. Hristos este acel EU SUNT în oameni, diferit de Eu-l egocentric obişnuit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu